15 ianuarie 2017. Cumințenia culturii

În anul abia încheiat am remarcat un lucru interesant: artele, cultura pot isca scandaluri, controverse și dispute care pot nutri o presă ahtiată de informații venite „pe surse” sau declarații „bombă”. Aceste subiecte s-au instalat în prima linie de interes mediatic și public; am asistat la cîteva conferințe de presă organizate de Ministerul Culturii unde, indiferent de importanta subiectelor prezentate, întrebările reprezentanților din mass-media ținteau tot chestiunile „fierbinți”.

Primul în ordine calendaristică a fost „scandalul de la Opera Națională din București”. Un subiect dezolant, cu finalitate amară pentru artiști, instituție și societate. Au fost scoase la tarabă orgoliile prejudiciate, statutul cvasi-umilitor al artistului interpret din România, invidia profesională, intoleranța, dar și incapacitatea managementului unor instituții publice de spectacol de a comunica cu personalul artistic și a identifica sau conveni soluții. Din toată această poveste eșuată, ministrul Culturii a fost revocat din funcție de către premier, directorul Operei din Iași a fost scos din scaunul său managerial și adus la ONB pentru a relua controlul asupra situației, Alina Cojocaru și Johan Kobborg au plecat din România după ce s-a văzut prinși în lupta pentru putere a echipelor de conducere – așa cum au declarat într-un interviu publicat în „The New York Times” – făcînd ca persoane influente din lumea internațională a baletului să ridice circumspect din sprîncene cînd aud de Opera de la București. Acum pare că echilibrul s-ar putea atinge, odată cu premiera spectacolului Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban la ONB și cu ordonanța Guvernului prin care salariile actorilor și artiștilor din instituțiile bugetare de spectacol vor crește de la 1 februarie 2017 cu 50%.

Al doilea scandal a însemnat un veritabil paradox: o „cumințenie” a inflamat totul în jur… Disputa a pornit de la exercitarea dreptului de preemțiune asupra vînzării sculpturii Cumințenia pămîntului a lui Constatin Brîncuși și acceptarea prețului de 11 milioane euro. S-a lansat o subscripție publică la nivel național și internațional în urma căreia să se colecteze mai mult de jumătate din suma de achiziție pentru ca una din nu foarte multele sculpturi ale lui Brâncuși aflate în România – o cheie a înțelegerii devenirii artistice a celui mai important sculptor modern –, clasată la categoria Tezaur să intre în proprietatea statului român. Campania de publicitate asociată subscripției a împărțit „connaisseurii” în tabere pro și contra. Anexarea demersului în portofoliul tehnocratic al cabinetului Dacian Cioloș a fost, surprinzător, o piedică în acumularea unei emoții și emulații publice față de o achiziție de asemenea anvergură. Suma strînsă de la public nu a atins plafonul vizat și reglementat prin HG, așa că pe finalul guvernării, s-a renunțat la achiziție și s-a decis returnarea banilor colectați prin subscripție. Nici chestiunea unei pretinse intrări anterioare a sculpturii în proprietatea statului nu e definitiv lămurită. Privirea optimistă e însă că, pentru prima dată, un obiect de artă modernă, disociat de simbolistică națională sau istorică a convins un public numeros să doneze aproape 1,2 milioane de euro.

Al treilea episod e demn de semnalat doar pentru potențialul de a fi putut să declanșeze un scandal, ceea ce totuși deocamdată nu s-a întâmplat. Finalizarea și înaintarea dosarului „Peisajul Cultural Minier Roșia Montană” la UNESCO pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial s-a realizat la începutul acestui an după ce includerea în lista indicativă se realizase în luna februarie a anului 2016. Pentru istoria elaborării unor astfel de dosare, termenul reprezintă o performanță. Controversa stă în faptul că înaintarea dosarului s-a făcut prin decizia ministrului Culturii Corina Șuteu, fără aprobare în guvern, ceea ce plasează demersul într-o situație de vulnerabilitate. Existența unui litigiu de arbitraj internațional deschis de compania Gabriel Resources (cea care prin asociere cu alte firme a creat Roșia Montană Gold Corporation) împotriva României, prin care se speră obținerea unor despăgubiri materiale consistente a determinat cabinetul Cioloș să evite asumarea unei decizii oficiale, lăsînd inițiativa exclusiv în răspunderea ministrului Șuteu. Presa nu a mai avut acel „declic inflamator” să comenteze voința și curajul scăpătate ale tehnocraților. Concomitent, s-a intrat masiv în subiectul politic al rezultatului alegerilor parlamentare și al numirii unui nou Guvern – căruia e greu să-i faci concurență. Dar ar putea fi prea bine o presupunere eronată. În fond, clasarea tehnicii tradiționale de realizare a scoarței în România și Republica Moldov în Patrimoniul Cultural Imaterial al umanității – al șaselea dosar românesc! – a trecut la finalul anului 2016 puțin remarcată de presă și opinia publică. La noi, cînd e victorioasă, cultura e cuminte.

Zile bune, cultură română!

Monica Lotreanu, director executiv ANUC