Salvați de Mina

E dificil să vorbești de cultura națională și de „botezătorul” ei ferice în zumzăiala înconjurătoare. Cînd nu-ți poți astupa urechile ca banalități sforăitoare și agramate să nu-ți invadeze „rărunchii” creierului, măcar să te abții să grăiești... „... cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Sau, cum tăios spune Mina: „Da, uneori verbalizarea distruge, erodează, reduce la penibil, obligă la asumare, o asumare nu neapărat constructivă, ci o asumare a unor lucruri care au ajuns să-ți aparțină prin accident, prin aducerea lor în lumină doar din cauza faptului că nu ai putut să-ți ții gura”.*

N-am găsit inspirație pentru editorial după un an în care dezamăgirile s-au ținut lanț în cultură (și nu numai acolo), culminînd cu o sărbătorire reductivă, nesubstanțială, pe alocuri șuetardă a Centenarului Marii Uniri, și care a ușurat bugetul de stat de vreo 250 de milioane de lei. În dimineața zilei de 15 însă, arhitectul Dan Coma, care ține un incredibil curs „liber” de arhitectură contemporană la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, trimite un mail audienților săi în care, pomenind de descoperirea existenței unei zile naționale a culturii, implicit a poeziei, spune el, fiindcă e legată de ziua nașterii poetului Eminescu, în care afirmă că „avem nevoie de poezie în fiecare zi, nu doar o dată pe an”. Mai ales în arhitectură, „fiindcă arhitectura adevarată nu este altceva decît poezie”. Am primit astfel revelația zeificării poeziei de la un confrate de breaslă. Așa e, atunci cînd există cu adevărat, poezia e regina artelor, iar poetul... ei, acesta este cum îl definea Poetul: „...Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gîndului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cîntări”.

Ca în fiecare an din 1991, la Botoșani, de ziua lui Eminescu se decernează premiul național pentru poezie. Un bun al noii tradiții culturale care are darul de a ne amăgi că, dacă nu simțim nevoia de poezie în fiecare zi, măcar simțim, ca societate, nevoia de a onora pe cei mai buni din cei care ne-o oferă. Iar „oferă” este termenul potrivit pentru poeții acestei țări... Iar „a onora” ține loc de „a recompensa”, atîta timp cît Opera Omnia înseamnă cam două salarii lunare ale unui președinte de consiliu județean, iar Opera Prima pe cel al unei funcționar stagiar dintr-o primărie.

În 2019, din păcate, însuși demersul de „a onora” a fost parțial știrbit. Ocupîndu-mă timp de un șeptenal de concursuri de arhitectură, știu că decizia unui juriu e suverană și nicio dispoziție administrativă sau financiară nu o poate deturna. Așa că, negăsind explicații pentru ce s-a întîmplat cu Opera Omnia, mi-am redirecționat interesul zilei către Mina Decu, tînăra poetă căreia juriul i-a acordat premiul Opera Prima pentru volumul de debut, desprindere, publicat la editura Charmides în anul trecut și care, spre norocul ei, a fost fizic prezentă pe scena festivității de la Botoșani.

Citind puținele texte ale Minei Decu pe care le-am găsit pe internet – în lipsa volumului său de poezie ce nu poate fi comandat online – am reflectat și am apreciat faptul că un artist, azi, se raportează la cuvinte ca la o materie prețioasă, delicată, structurantă, care atinge deopotrivă tăișul metalului rece și limitele diafanului. Și care n-ar scrie, ca mine, un editorial de 750 de cuvinte despre cum a cîștigat un premiu național pentru opera de debut, deși poate că premiul acesta îi va jalona cariera literară. De fapt, sper să fie așa, chiar dacă, vorbind în termeni nepotriviți și mercantili, poezia Minei Decu a costat extrem de puțin societatea.

Poate și din considerentul că e important să prețuim și recompensăm la timp pe cei mai buni „poeți” ai tuturor artelor, Alianța Națională a Uniunilor de Creatori a solicitat premierului României, cu prilejul Centenarului, reluarea acordării premiilor naționale pentru literatură, arte și arhitectură, instituite inițial prin hotărîre a Guvernului în 2008, beneficiind de un cuantum substanțial de 25000 euro fiecare. Sub rațiunea sau pretextul crizei financiare din 2009, în anii de după, guvernele au făcut uitată inițiativa. Costul anual în 2018 ar fi presupus renunțarea finanțării din bugetul Guvernului a 2-3 proiecte „culturale” ale unor autorități publice – consilii județene, primării, unități de jandarmi, pompieri ș.a. – instituții care ar fi putut celebra o sută de ani de la Marea Unire fără tușeuri de „Cântarea României”, ci, simplu și ieftin, dăruind cărți de istorie bibliotecilor școlare și aninînd cocarde tricolore pe piepturi ce ascund o inimă sinceră și curată de român.

Zile bune, cultură română!

Monica Lotreanu, director executiv al ANUC

 

* Interviu realizat de Andra Rotaru cu poeta Mina Decu, publicat în 18.09.2018 în https://www.bookaholic.ro/mina-decu-uneori-verbalizarea-distruge-erodeaza-reduce-la-penibil-interviu.html.

Urmăriți-ne pe Facebook