Avem „două state paralele”… pentru amîndouă, vai, cultura-i inUTILĂ și chinuitoare

Anul 2018 stă fără dubiu sub semnul împlinirii a 100 de ani de la Unirea celor trei provincii românești cu Regatul României: Basarabia, Bucovina și, la 1 Decembrie, Transilvania. Asta s-a observat încă din anul trecut, cînd frămîntul inițierii și finanțării (să sperăm!) de programe a cuprins instituțiile și organizațiile culturale. Poate că „frămînt” e un termen exagerat, poate a fost doar un „freamăt”…  Frămîntările reale ale scenei politice au atins însă și cultura, în mod neașteptat nu în aspectele manageriale, financiare, de infrastructură sau programare (care chiar au nevoie de schimbări), ci juridice.

De-a lungul anului abia încheiat, i s-a reproșat coaliției dominante în Parlament că în proiectele sale legislative a abordat chestiuni de interes secundar, necoapte, în locul celor urgente, necesare tuturor. Legile justiției au stîrnit o adevărată furtună civică, segregînd opinia publică și media în tabere divergente. Scotocitorii politici au descoperit și „statul paralel”, care, se pare, n-ar fi tocmai simbiotic cu cel înscris oficial în Uniunea Europeană. Statistic, numele lui George Soros a fost pomenit infinit mai frecvent decît, să zicem, cuvîntul „construcție”. Gîndindu-mă cu mirare la toate acestea, îmi vine în minte asocierea folosită de epigramistul Martial, transformată în motto de Odobescu în al său Fals tratat de vînătoare: difficiles nugae...

Oare ce i-a mînat pe doi parlamentari PSD să se ocupe de nimicuri chinuitoare depunînd în Parlament un proiect de lege care să răvășească întregul capitol VI al OG 26/2000 cu privire la asociații și fundații – recunoașterea utilității lor publice? Să lăsăm în surdină calitatea precară din punct de vedere juridic a inițiativei, căci e ceva obișnuit în Parlamentul României. Să ne referim la scopuri și mijloace.

Sunt trei modificări de substanță ale statutului de utilitate publică recunoscut unor ONG-uri din România în acest proiect legislativ:

• recunoașterea utilității publice este limitată temporar (5 ani), reînnoirea fiind condiționată de reluarea procedurii și de bifarea rapoartelor bianuale privind contabilitatea, activitatea și sursele de finanțare (cu nume și prenume);
• dreptul de recunoaștere a utilității publice se restrînge ferm la un număr de 5 categorii, și acelea cuprinzătoare conform unui algoritm procentual;
• atribuirea unor bunuri publice în folosință gratuită precum și accesul la fonduri publice sunt rezervate ONG-urilor de utilitate publică exclusiv din cele 5 categorii, iar cuantumul este stabilit în baza aceluiași algoritm procentual al recunoașterii.

Una din aberațiile inițiativei este că un ONG recunoscut de utilitate publică care nu își îndeplinește lunga lista de obligații este sancționat nu doar prin retragerea recunoașterii, ci prin încetarea activității, adică desființarea! O alta este că în condițiile în care acordarea de sedii sau fonduri de funcționare se poate face fie de la nivel central, fie local, fie cumulat, e dificil, dacă nu imposibil, de măsurat îndeplinirea algoritmului procentual. În România, în vreme ce două ministere nu pot aloca un fond bugetar comun, bazele de date ale variilor autorități nu pot fi interrelaționate, la fel și sistemele informatice, doi parlamentari se gîndesc cum să dea de lucru funcționarilor unui minister care „pică” la prima restructurare guvernamentală.

Invenția acestor social-democrați al căror nume, să sperăm, nu va fi astfel legat de cultură este însă eliminarea CULTURII (chiar și naționale, pe care o sărbătorim în fiecare 15 ianuarie) din domeniile în care poate activa un ONG care aspiră la statutul de utilitate publică. N-a contat prea mult pentru inițiatori faptul că asociațiile și fundațiile sunt utile societății fiindcă promovează și sprijină împlinirea unui drept constituțional: accesul la cultură al cetățenilor. Cu toate că o simplă numărătoare le-ar fi relevat că majoritatea ONG-urilor care au obținut recunoașterea utilității publice, inclusiv fundațiile partidelor politice, țin de resortul Ministerului Culturii, teama de ONG-uri culturale care ar putea desfășura „activități politice de orice natură… strîngere de fonduri sau campanii de sprijinire ori opoziție față de un partid politic sau un candidat…” în loc să se ocupe de creația contemporană, de istorie, filosofie sau de limba română (adesea siluită în Parlament!) a fost mai chinuitoare.

„Weiß ich nicht und wozu Dichter in dürftiger Zeit?” se întreba elegiac Hölderlin acum mai bine de 200 de ani. Legiuitorul zilei de față ratează răspunsul. Cultura are prin sine vocația de a conta și convinge pe toți și pe fiecare în parte, altfel. Politicienii noștri par a fi indiferenți, ca zeii încă trăitori în altă lume, invocați de poetul german. E greșit! Cultura trebuie să ne țină uniți, mai ales cînd politica, ideologia, administrația sau justiția ne separă. Asta e uimitoarea putere a diversității sale.

Zile bune, cultură română!

Monica Lotreanu, director executiv al ANUC